Bine ai venit, visitor! [ Inregistrare | Autentificarerss

Publica

Fertilizarea solului

Fertilizarea solului

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 2,3 – 3,3 kg N, 1,1 – 1,8 kg P2O5, 1,9 – 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente.

Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi; în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezerva solului, în plus, consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.

Îngrăşămintele minerale

Azotul este principalul element nutritiv care trebuie administrat pe solurile din România.

Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis, favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie (elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe proteice.

Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.

Grâul absoarbe azot atât din îngrăşămintele minerale aplicate, cât şi din rezervele solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor organice.
Se consideră că pentru recolte de până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie, de obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşte până în faza de umplere a bobului.

Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.

Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.

La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade:

Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă, în condiţii normale, pe terenurile agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.

A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea vegetaţiei în primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracţiuni depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în cazul administrării terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă.

În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.

Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu de realizat actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta) întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii; soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.

Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă (după I.C.C.P.T. Fundulea, 1990) :DN = 30xRs – Ns -Ngg + Npr, în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns = aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe solurile fertile; Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2 kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; l kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare; Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare; şi anume, se scad 30 kg N/ha după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20 – 25 kg N/ha după premergătoarele târzii nefertilizate.

Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha; pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa 30 – 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele cu recoltare târzie. Restul de 40 – 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare. În anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 – 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului.

Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare), de conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.

Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după recomandările ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie de maximum 20% produs comercial. In acest mod se pot efectua îngrăşările târzii, inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor foliare.

Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea.

La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific. Formula de calculare a dozelor este următoarea: DP= 15xRs- Pgg, în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs – recolta scontată, în t/ha; Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi de grajd, dacă acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 – 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.

Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 320 kg/ha, fosforul fiind încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.

Potasiul. îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cioroză, necroza marginală a frunzelor.
În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 – 80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de îngrăşăminte complexe, Ia pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol.

 

 Îngrăşămintele organice

Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.

Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.

Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de  15-20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.

Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.

Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.