Bine ai venit, visitor! [ Inregistrare | Autentificarerss

Publica

Secara

Secara (Secale cereale), aparține grupei cerealelor, existând două varietăți de secară, – de vară și – iarnă. Secara se dezvoltă mai bine în zonele cu climă răcoroasă și uscată, adaptându-se mai bine ca grâul la acest climat.

Secara a fost luată în cultură ulterior grâului, orzului şi a altor culturi de câmp. Se pare că ea a apărut ca buruiană în grâu, fiind apoi luată în cultură în zonele cu condiţii pedoclimatice mai vitrege.

În prezent, secara se cultivă în primul rând pentru hrana omului, fiind a doua cereală „panificabilă”, după grâu. Secara este o plantă alimentară valoroasă, care reuşeşte în cultură în condiţii vitrege grâului, valorificând solurile acide sau cele nisipoase şi reuşind în zonele cu climă rece şi umedă sau în zone secetoase.

Din boabele de secară se obţine faina folosită la prepararea pâinii, pentru o bună parte din populaţia globului. Pâinea de secară este mai neagră decât cea de grâu, însă este „hrănitoare şi priitoare sănătăţii” .Pâinea de secară are gust acrişor, pori foarte fini, iar coaja este mai închisă la culoare decât la cea de grâu. Se utilizează şi sistemul de fabricare a pâinii din amestec de faină de grâu şi secară.

Din faina de secară şi miere de albine se prepară turta dulce, apreciată pentru gustul şi acţiunea ei laxativă.

Boabele (uruite) se folosesc ca nutreţ concentrat, în acelaşi scop, o mare utilizare o au taratele pentru vacile lactante şi în hrana porcilor etc., datorită conţinutului proteic ridicat (14 – 15%).

Secara este importantă ca plantă de nutreţ sau ca borceag de toamnă (în amestec cu măzărichea de toamnă), dând un furaj care se recoltează timpuriu, utilizat sub formă de masă verde, păşune sau fân.

Boabele servesc ca materie primă în industria amidonului, glucozei, alcoolului etc.

În culturi de secară, prin infecţie artificială, se obţin scleroţi de cornul secarei (Claviceps purpurea), care au utilizări în industria farmaceutică pentru obţinerea unor alcaloizi (ergotina, ergotamina, ergotoxina, ergobazina etc.), folosiţi Ia prepararea unor medicamente împotriva hemoragiilor, a unor afecţiuni circulatorii, a migrenelor, tensiunii arteriale etc. Boabele de secară provenite din aceste culturi se folosesc în industria alcoolului.

Paiele de secară se folosesc ca furaj grosier şi aşternut, la împletituri (obiecte de artizanat), în industria celulozei şi hârtiei etc.

Răspândire

Secara ocupă suprafeţe mari în special în ţările din nordul Europei, unde grâul dă rezultate mai slabe.

În ultimii ani în ţara noastră secara s-a cultivat pe 30 – 45 mii ha, cu o producţie medie de circa 20 q/ha, fiind răspândită în zonele umede şi răcoroase, pe soluri acide (circa 20 mii ha), în zonele nisipoase (circa 15 mii ha) şi pe suprafeţe mai mici în alte zone (circa 5 mii ha). Se impune reconsiderarea şi extinderea acestei culturi pe anumite terenuri neprielnice grâului şi cedate acestuia în ultimii ani, cum sunt solurile acide, podzolice şi podzolite, solurile sărace de pe dealuri şi din zonele nisipoase. În aceste condiţii, secara depăşeşte în producţie grâul.

Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică

Genul Secale, din care face parte secara, a fost clasificat de numeroşi cercetători şi au apărut sisteme diferite în privinţa sistematizării şi componenţei speciilor.Secara cultivată aparţine speciei Secale cereale L, var. vulgare, care are spic alb, cu rahis flexibil, iar paleele acoperă numai două-treimi din lungimea bobului.

Origine

Secara are zona de origine mai unitară decât grâul sau orzul, Patria de origina a secarei este Asia de Sud – Vest, Asia Mică şi Caucazul, unde cresc diverse forme în flora spontană sau ca buruieni în grâu şi orz. O dată cu migraţia popoarelor s-a extins în estul şi nordul Europei (împreună cu sămânţa de grâu), în condiţii vitrege de sol şî climă secara s-a adaptat mai bine decât grâul şi orzul.

Secara cultivată (S. cereale) provine din S. segetale care, la rândul ei, îşi are originea în. speciile anuale (S. vavilovi şi S. silvestre), iar acestea descind din speciile perene, cuprinse în secţia Kuprijanovi.

Soiuri de secară cultivate, în prezent, la noi în ţară sunt:  Amando, Apart, Ergo (Numai pentru producerea scleroţilor de Claviceps purpurea), Gloria, Impuls, Marlo, Orizont, Quadriga, Rapid, Raluca, Suceveana.

Particularităţi biologice

Secara germinează la temperatura minimă de l – 2°C, cea optimă de circa 25°C, iar maxima Ia 30°C. Pentru germinaţie are nevoie de circa 50% apă raportată Ia masa bobului. Ritmul absorbţiei apei, respectiv cel al germinaţiei, este dependent de temperatură. .Rădăcinile embrionare sunt în număr de 4 (dar ajung uneori până la 6) (fig, 3.39). Rădăcinile coronare apar de la nodurile tulpinii . Secara formează un sistem radicular bine dezvoltat şi cu o mare capacitate de solubilizare. Circa 60% din rădăcini sunt dispuse până la 25 cm în sol, dar ele ajung şi la 150 cm, iar pe soluri nisipoase la peste 200 cm. Volumul mare ale sistemului radicular şi puterea mare de solvire şi absorbţie (depăşind grâul, orzul etc.), explică cerinţele reduse ale  secarei faţă de sol.

La răsărire prima frunză este protejată de coleoptil, care are 3 – 6 cm lungime, iar culoarea roşiatic-violacee.

Înfrăţirea începe la circa 8-10 zile de la răsărire. Factorii care influenţează înfrăţirea secarei sunt cei prezentaţi la caracterele generale ale cerealelor (şi la grâu). Nodul de înfrăţire se formează mai aproape de suprafaţa solului. Secara înfrăţeşte mai mult toamna, ceea ce face ca fraţii să aibă o creştere uniformă primăvara.

Tulpina are 5 – 6 internoduri, iar înălţimea, la formele cultivate, este cuprinsă între 120 – 180 cm. Soiurile cultivate în ţara noastră au tulpina de 140 – 160 cm înălţime. Paiul de secară are o creştere mai rapidă decât a celui de grâu sau ovăz, astfel că secara valorifică mai bine rezerva de apă din zăpadă şi înăbuşă mai uşor buruienile decât acestea.

Frunzele au în faza tânără culoarea roşiatic-violacee, apoi antocianul dispare şi devin verde-albăstrui. Urechiuşele şi ligula sunt de mărime mijlocie şi glabre. Limbul frunzei este mai mare decât la grâu (15 – 20 cm lungime şi 0,8 -1,0 cm lăţime). La înspicare l – 3 frunze sunt verzi, iar cele inferioare se usucă.

Inflorescenţa secarei este un spic cu 10 – 35 spiculeţe (câte unul pe un călcâi al rahisului); de regulă, fiecare spiculeţ are 2 – 3 flori din care 2 flori fertile, dar sunt şi biotipuri cu 3 sau 4 flori în spiculeţ. Glumele sunt înguste, aciforme, carenate şi terminate cu o prelungire aristiformă. Paleea externă (inferioară) este carenată şi terminată cu o aristă (de 1-3 cm).

Spicul apare la circa 40 – 50 zile de la pornirea în vegetaţie, primăvara. Secara înspică cu 10 – 15 zile înaintea grâului.

Înflorirea secarei are loc la 5 – 7 zile de la înspicare, când temperatura aerului este de 12 – 14°C, astfel că se petrece, de obicei, în orele de dimineaţă. Florile se deschid eşalonat, începând din mijlocul spicului. Durata înfloririi unei flori este de 12 – 25 minute, iar la temperaturi scăzute (8 – 10°C) ajunge la 35 – 40 minute, înflorirea durează 3-4 zile pentru un spic şi 8 – 14 zile pentru o plantă (cu 3 – 4 fraţi).La înflorire anterele ies repede din floare datorită alungirii filamentului staminelor, ceea ce favorizează polenizarea încrucişată.

Polenizarea este alogamă, anemofilă; la formele cultivate floarea este autosterilă. Polenul este dus de vânt până la 300 – 500 m, deci pentru păstrarea purităţii unui soi trebuie asigurat spaţiu corespunzător de izolare (peste l .000 m).

Fructul la secară este golaş cu grad diferit de acoperire în pleve ,de culoare verzuie până la gălbui (în cazul din urmă faina este mai albă), de forme diferite şi cu MMB 30 – 40 g, la unde soiuri ajungând la 50 g .